1 Corinthians 9
1 „Nu sunt eu slobod, tot mereu? Oare, nu sunt, apostol, eu? Nu L-am văzut eu, pe Iisus – Pe Domnul nost’, din cer, de sus? Și oare, nu îmi sunteți voi, Lucrarea mea, în Domnu-apoi?
2 Dacă, apostol, eu nu sânt, Al altora, de pe pământ, Știu bine, că măcar apoi, Apostol sunt, doar pentru voi. Pecete-n Domnu-mi sunteți mie, Pentru a mea apostolie.
3 Iată, răspunsul meu, pe care, L-am pregătit, în apărare, Pentru aceia ce cutează, Acuma, de mă cercetează.
4 Noi, oare, dreptul, nu avem, Ca să mâncăm și ca să bem?
5 Nu avem dreptul ca apoi, O soră, să purtăm, cu noi, Care, nevastă, să ne fie – Ca alții – în apostolie, Precum e Chifa și ai lui, Sau cum sunt frații Domnului?
6 Ori, numai eu și cu Barnaba Trebuie să ne facem treaba, Și n-avem dreptul ca să stăm, Căci trebuie ca să lucrăm?
7 Dar cine merge la război, Pe cheltuiala sa, apoi? Sau spuneți-mi, acuma, mie: Cine-i cel ce sădește-o vie Și nu mănâncă – dragii mei – Într-un sfârșit, din rodul ei? Sau cine-i cel ce paște-o turmă, Și nu mănâncă lapte-n urmă?
8 Nu-n felul oamenilor, eu V-am spus aceasta, tot mereu? Dar Legea, nu așa a zis?
9 Moise, în Legea sa, a scris: „Să nu legi gura boului, La treieratul grâului!” Sunteți voi, oare, de părere, Că Dumnezeu are-n vedere – În ceea ce s-a scris – pe boi?
10 Sau El vorbește despre noi? Da, pentru noi, ceea ce-a zis, Se află, în Scriptură, scris. Căci omul care a arat, Are nădejde-n treierat – Știe că are partea lui, La treieratul grâului.
11 Dacă eu seamăn, printre voi, Bunuri duhovnicești, apoi, Credeți că e un lucru mare Că secer lucruri pieritoare, Din bunurile care-acum Le-ați dobândit pe-al vieții drum, Pe cari, vremelnic doar, puteți În stăpânire, să le-aveți?
12 Dar dacă alții – peste voi – Au acest drept, atuncea, noi Nu suntem în măsură, oare, S-avem un drept, cu mult mai mare? Noi, însă, nu am folosit Dreptul pe cari l-am dobândit, Ci răbdăm totul, pentru că Nu vrem să fim o piedică – În Evanghelia lui Hristos – Care, în cale, vi s-a scos.
13 Nu știți căci cei care slujesc – Și slujbe sfinte-ndeplinesc, În Templu – trebuie hrăniți, Din lucruri ce le dăruiți, Și cari sunt ale Templului? Cei ce slujesc altarului, N-au, oare, parte, de-acel dar, Ce se aduce, pe altar?
14 La fel, și Domnu-a rânduit, Dreptul de propovăduit: Cei care propovăduiesc, Din Evanghelie viețuiesc.”
15 Eu, însă, nu m-am folosit, De nici un drept ce l-am primit. Și nu vă scriu voind, cumva, Ca să vă cer, acum, ceva A face voi, și pentru mine. Să mor, găsesc că e mai bine, Decât apoi, pricina mea – De laudă – să mi se ia.
16 Dacă vă propovăduiesc Și, Evanghelia, o vestesc, Ăst fapt nu e motivul meu, Ca să mă laud, tot mereu, Căci trebuie să o vestesc. De-aceia, propovăduiesc. De n-o vestesc, atunci, știu bine, Că o să fie, vai, de mine!
17 Dar dacă lucru-acesta-l fac, De bună voie, după plac, Atuncea știu că o răsplată, Urmează ca să-mi fie dată. Chiar dacă nu mi-ar fi plăcut – Și-n silă, eu l-aș fi făcut – Ar fi tot o isprăvnicie, Care, îmi este dată, mie.
18 Care-i, atunci, răsplata mea? Este ca Evanghelia, Fără de plată, s-o vestesc Și-apoi, să nu mă folosesc, De dreptul care este-al meu Și-n Evanghelie, îl am eu.
19 Sunt slobod, dar am căutat Ca rob să fiu, neîncetat, Aflat în slujba tuturor, Căci numai astfel – fraților – Puteam să îi câștig, apoi, Pe cei mai mulți aflați la voi.
20 Eu, cu Iudeii, am știut, Iudeu ca să mă fi făcut. Cu toți cei care sunt sub Lege, Am fost la fel – se înțelege – Deci, ca și cum, la rândul meu, Sub Lege, aș fi fost și eu. (Măcar că eu nu sunt sub Lege.) Făcând așa, se înțelege, Că am putut să-i dobândesc Pe-aceia care se găsesc, Sub astă Lege. Am vorbit
21 Și celor ce i-am întâlnit, Chiar dacă, lege, n-au avut. Asemeni lor, eu m-am făcut (Cu toate că aveam, mereu, O Lege, a lui Dumnezeu, Pentru că sunt, neîndoios, Aflat sub legea lui Hristos), Ca să-i câștig – se înțelege – Pe cei ce sunt, lipsiți, de lege.
22 Cu cei slabi, slab, m-am arătat, Ca să-i câștig. Am căutat, Ca să fac totul, tuturor, Și-am vrut ca, spre folosul lor, În orice fel, să reușesc, Pe unii, să îi mântuiesc.
23 Deci, pentru Evanghelie, eu Încerc să fac totul, mereu, Pentru că, tare mult, aș vrea, Parte, să am și eu, de ea.”
24 „Nu știți că, toți aceia care Iau parte, la o alergare – Deși fug toți – doar unul ia Premiul, care o să se dea? Să alergați, în așa fel, Ca să primiți, premiul acel!
25 Aceia cari, să lupte, vor, În jocurile obștilor, Atuncea când, cu toți se-adună – Vor ști, mereu, să se supună, La tot felul de înfrânări Și tot felul de încercări. Tot ce vor face, e legat, De premiul care va fi dat, Căci toți cei care se adună, Nădăjduiesc la o cunună; Însă, așa cum se vădește, Cununa lor se veștejește. Lucrul pe cari îl facem noi, Aduce o cunună-apoi, Care, nicicând, nu se-ofilește, Căci veșnică, se dovedește.
26 Eu fug, dar nu ca și cel care Aleargă numai la-ntâmplare, Căci eu, atuncea când alerg, Cunosc, prea bine, unde merg. Mă lupt cu pumnul, dar nu sânt Ca și cel cari lovește-n vânt.
27 Aspru, mă port, cu trupul meu Și-n stăpânire-l țin mereu, Ca nu cumva, eu, la sfârșit – După ce-am propovăduit – Să mă trezesc că sunt lăsat Afară, fiind lepădat.”